Introducere

Etiologia proteinuriei la pisici este multifactorială și se poate datora afecțiunii pre-renale, renale, sau post-renale, sau poate apărea ca un rezultat al alterării tranzitorii a fiziologiei renale (proteinurie funcțională). Proteinuria reprezintă o îngrijorare, atât pentru medicul veterinar, cât și pentru proprietari, întrucât aceasta este asociată cu apariția azotemiei la pisicile geriatrice și este un factor de risc independent pentru supraviețuirea pisicilor cu insuficiență renală cronică (IRC) [1][2]. Proteinuria persistentă este de o importanță clinică deosebită și este definită ca nivel de proteine în cantitate anormală în urină, care apar secundar bolii în tubulii renali, glomeruli și/sau spațiu interstițial. Întrucât proteinuria este asociată cu rezultate negative la pisici, este important pentru medicii veterinari să pună diagnosticul și să trateze proteinuria într-o manieră strategică. Acest articol oferă o actualizare a înțelegerii curente a etiologiei proteinuriei renale la pisici, evidențiază abordarea clinică pentru diagnostic și prezintă strategiile de management disponibile în prezent.

Documentarea proteinuriei

Ar trebui folosite două probe de urină prelevate în momente de timp diferite, pentru a confirma proteinuria persistentă; pentru precizie, este esențial ca probele să aibă un sediment inactiv și ca pacientul să fie stabil la momentul colectării. În unele cazuri, proteinuria poate fi observată împreună cu semnele clinice ale hipoalbuminemiei (edem periferic, revărsat cavitar) și, în acest scenariu, pot fi necesare evaluarea și tratamentul imediate. În majoritatea cazurilor, odată ce persistența proteinuriei este confirmată prin analiza de urină sau testul turbidimetric sulfosalicilic, magnitudinea proteinuriei ar trebui determinată prin utilizarea raportului proteină:creatinină (UPC), un test cantitativ, care măsoară proteina urinară totală. Pe baza recomandărilor Societății internaționale pentru studiul rinichiului (IRIS), pisicile sunt identificate ca fie nonproteinurice (UPC < 0,2), la limita pronteinuriei (UPC 0,2-0,4), sau proteinurice (UPC > 0,4), din nou, ideal, pe baza a două, sau mai multe probe de urină [3]. Pisicile cu proteinurie persistentă (UPC > 0,4) ar trebui investigate întotdeauna.

Diagnosticul proteinuriei

După determinarea gradului de proteinurie, clinicianul ar trebui să evalueze diferitele cauze ale proteinuriei pre-renale, post-renale și funcționale. (Tabelul 1). Proteinuria pre-renală apare atunci există cantități crescute de proteine mici în circulația sistemică, ce supraîncarcă glomerulii și nu pot fi resorbite complet în tubulii renali. Proteinuria post-renală apare atunci când țesutul barieră al uereterelor, vezicii, uretrei, sau tractului genital este lezat, permițând proteinelor plasmatice să treacă în urină. Proteinuria funcțională este datorată fiziologiei renale alterate, cu cea mai bine documentată cauză, la pisici, hipertensiunea, fie secundară bolii, fie idiopatică, la pisicile senioare [4].

Proteinuria renală felină

Proteinuria renală felină