Gestionarea cățelului nou-născut bolnav

Introducere

Pacienții veterinari cu vârsta mai mică de trei săptămâni sunt fragili și, din diverse motive, starea lor se poate deteriora foarte rapid în caz de boală. În 85% din cazurile de deces la căței cu vârsta mai mică de o lună, semnele clinice apar cu mai puțin de cinci zile înainte de moarte, așadar cățeii nou-născuți care par bolnavi trebuie consultați de urgență, imediat după ce proprietarul a contactat clinica, iar tratamentul trebuie inițiat în general înainte de stabilirea diagnosticului etiologic precis (și de cele mai multe ori în absența acestuia). Semnele clinice observate la cățeii nou-născuți sunt în general nespecifice: detresă respiratorie, scâncete, distensie și durere abdominală, anorexie, creștere insuficientă în greutate, slăbiciune și hipotermie, însă niciunul dintre aceste simptome nu este patognomonic pentru o anumită cauză de fond.

Factori inițiali de luat în considerare

Ar trebui să i se solicite proprietarului să aducă la clinică nu doar cățelul bolnav, ci și pe ceilalți căței din cuib și pe mamă; dincolo de alte considerente, examinarea tuturor permite identificarea rapidă a altor animale bolnave în cuib. Examinarea mamei poate duce la identificarea unei afecțiuni de natură să afecteze sănătatea cățeluluimetrita, mastita, agalactia, hipogalactia, invaginarea mameloanelor (ceea ce împiedică alăptarea) sau (în cazuri rare) vezicule vulvare care indică o infecție maternă cu un virus herpes. Dacă proprietarul a monitorizat greutatea nou-născuților, este util să furnizeze datele sau diagramele de creștere. Sfaturile privind modalitatea corectă de a transporta puii nou-născuți sunt de asemenea esențiale. Dat fiind că nou-născuții au capacitate redusă de termogeneză, este important ca temperatura ambientală să fie menținută la aproximativ 28°C. în timpul transportului, dar în același timp trebuie evitată și căldura excesivă, deoarece nou-născuții nu se pot îndepărta de ceva prea fierbinte. Covorașele cu încălzire la microunde sau sticlele cu apă fierbinte trebuie folosite cu prudență pentru a evita inducerea hipertermiei și pentru a preveni arsurile pielii (în plus, sticlele cilindrice se pot rostogoli și pot accidenta cățeii). Hipertermia nu numai că perturbă evaluarea clinică, dat fiind că atunci când sunt supraîncălziți cățeii plâng și sunt adesea hiperactivi, dar și accelerează metabolismul cățelului și implicit consumul energetic al acestuia.

Odată cu sosirea la clinică trebuie aplicate măsuri speciale de igienă. Nou-născuții au un sistem imunitar imatur și trebuie protejați împotriva infecțiilor nosocomiale. Timpul petrecut în sala de așteptare trebuie să fie așadar cât mai scurt posibil, fără niciun contact cu nicio suprafață sau cu alte animale. Examinarea se va efectua pe o suprafață curată, uscată, preferabil încălzită (de exemplu o saltea termică setată la 28-35°C), purtând mănuși dezinfectate. Ideal ar fi ca medicul să poarte și un halat nou curat.

Examinarea clinică a mamei

Examenul clinic trebuie să includă o evaluare pentru identificarea semnelor de infecție bacteriană la mamă. De exemplu, există semne de infecție la nivelul pielii, urechilor sau gurii (inclusiv tartru) mamei care ar putea constitui o sursa de contaminare? Există secreții vaginale urât mirositoare compatibile cu metrita? Se vor examina glandele mamare pentru a identifica eventualele semne de mastită, dezvoltare insuficientă a țesutului mamar sau anomalii anatomice care pot interfera cu alăptarea (Figura 1). Va fi stabilit scorul  condiției corporale a mamei pentru a verifica dacă are capacitatea de a produce suficient lapte și se va evalua comportamentul ei matern – manifestă interes atunci când cățeii plâng? Medicul trebuie să acționeze cu precauție față de mamă atunci când examinează cățeii, deoarece în astfel de situații femelele cu instinct matern foarte puternic ar putea să muște.

Examinarea clinică a cățelului nou-născut

Medicul trebuie să verifice în primul rând câteva aspecte cheie privind nutriția cățelului în zilele precedente. Cum a fost hrănit cățelul în primele 8 ore de viață (respectiv perioada în care bariera intestinală permite transferul pasiv al anticorpilor din colostrul matern)? [1] Proprietarul hrănește cățeii cu biberonul (caz în care se poate produce aspirație cu complicații respiratorii)? În cazul în care cățeii au fost cântăriți, calcularea ratei de creștere de la naștere și până la vârsta de două zile oferă informații utile: la 96% dintre cățeii care pierd în greutate în această perioadă transferul de suport imunitar pasiv nu a fost adecvat [2]. Ideal ar fi să nu existe nicio scădere în greutate în timpul primele două zile de viață. Ulterior, greutatea va fi comparată cu graficele de creștere de referință pentru rasa respectivă (Figura 2) [3]. Cățelul ar trebui să ia zilnic în greutate aproximativ 2 – 4 g per kilogram de greutate estimată la vârsta adultă, cu o greutate țintă minimă în ziua 7 de 1,5 ori mai mare decât greutatea la naștere și de 3 ori mai mare decât greutatea la naștere în ziua 21.

Temperatura cățelului trebuie măsurată cu un termometru electronic pediatric cu vârf moale; utilizarea termometrelor cu infraroșu fără contact nu a fost încă validată la nou-născuți.   Temperatura normală a unui nou-născut este mai mică decât a unui adult. Pentru referință, majoritatea cățeilor au o temperatură medie de 36.5±1°C în prima zi 1, 37.0±1.3°C în ziua 7 și 37.2±0.5°C în zilele 14 – 21 [4]. În acest context, trebuie precizate două aspecte extrem de importante. În primul rând, un cățel hipotermic trebuie încălzit treptat (crescând temperatura cu maximum 1°C pe oră); deoarece reîncălzirea bruscă poate provoca moartea ca urmare a vasodilatației periferice și a supra-activării metabolismului celular. Ideal ar fi ca reîncălzirea să se realizeze în incubator, crescând progresiv temperatura cu câte un grad peste temperatura nou-născutului, până se ajunge la 37°C. Umiditatea incubatorului va fi setată la aproximativ 55-65%. În al doilea rând, hrănirea nou-născutului trebuie amânată până când temperatura acestuia a ajuns la 35°C: deoarece o temperatură mai scăzută provoacă staza intestinală și inhibă activitatea enzimelor digestive. În consecință, laptele stagnează în stomac și / sau rămâne nedigerat, creând condiții favorabile proliferării bacteriene care poate duce la bacteriemie și moarte.

Determinarea stării de hidratare poate fi dificilă la cățeii nou-născuți, deoarece testul pliului cutanat nu oferă informații fiabile la această vârstă. Deshidratarea poate fi determinată fie subiectiv prin evaluarea uscăciunii mucoasei bucale, fie obiectiv prin măsurarea densității specifice (DS) a urinei folosind un refractometru (Figura 3). Urina poate fi colectată într-un tub mic de plastic după masarea regiunii perineale cu un tampon din bumbac umezit cu apă călduță; orice valoare DS care depășește 1.030 este considerată semnificativă. Dacă nu este disponibil un refractometru, ar putea fi util să se examineze culoarea urinei; la nou-născuți, urina este de obicei aproape incoloră, așadar o culoare galben închis indică deshidratare. 

O atenție deosebită va fi acordată ombilicului, care este o cale importantă de pătrundere a bacteriilor, deoarece vena ombilicală este conectată direct la ficat, iar arterele ombilicale comunică cu artera iliacă. Dacă restul de cordon ombilical nu s-a uscat și nu a căzut în decurs de o săptămână de la naștere, acest lucru poate fi un semn de omfalită / omfaloflebită și posibil bacteriemie.

Chiar dacă nou-născutul are deja câteva zile, este important să fie examinat din perspectiva anomaliilor congenitale, inclusiv hidrocefalie, palatoschizis și atrezia anală. Se va verifica dacă proprietarul a observat eliminarea meconiului sau a materiilor fecale, deși acest lucru poate fi dificil de stabilit în condițiile în care mama își curăță puii. Ascultarea cardiacă poate evidenția bradicardie (100-150 bpm), dar acesta este adesea un reflex protectiv asociat hipotermiei și nu neapărat o indicație de administrare a unui tratament cardiac specific.

Investigații diagnostice suplimentare

Analize de sânge

Sângele poate fi recoltat la orice vârstă prin puncție jugulară (folosind un ac de 23-25G), însă la nou-născuți este totuși important să se evite utilizarea de alcool pe piele (pentru a limita sângerarea ulterioară recoltării și răcirea nou-născutului), iar locul puncției va fi apoi apăsat cu grijă timp de cel puțin un minut. Cu toate acestea, puncția jugulară este de obicei ușor de efectuat de către medic și nu prezintă riscuri pentru nou-născut. Valorile de referință pentru nou-născuți diferă de cele pentru adulți (Tabelul 1). Glicemia este parametrul cel mai ușor (și cel mai util) de măsurat, folosind un glucometru pentru pacienții cu diabet, care necesită doar o înțepătură pentru a recolta o picătură de sânge din ureche sau din labă. Recoltarea poate fi facilitată prin aplicarea de vaselina pe piele.

Tabelul 1. Valorile de referință ale parametrilor sanguini la nou-născuți (adaptat din [5],[6],[7],[8]).

Imagistica de diagnosticare/ cu rol diagnostic

Rezultatele radiografice și ecografice pot crea confuzie, deoarece unele constatări care ar fi anormale la adulți pot să nu aibă nicio semnificație la nou-născuți (Figura 4). De exemplu, la 60% dintre căței se observă revărsat peritoneal în primele două săptămâni de viață (și la 30% la vârsta de o lună), fără să fie consecințe clinice, lichidul reabsorbindu-se spontan. În mod similar, dilatarea pelvisului renal se observă la 40% dintre căței în ziua a 2-a, la 25% în ziua 7 și la 5% la vârsta de 2 luni, fără semne clinice. Cortexul renal al nou-născutului poate prezenta ecografic două straturi distincte (stratul exterior fiind hipoecogen, iar cel interior mai ecogen) până în ziua 14.  în a 14-a zi. Parenchimul splenic poate să prezinte până în ziua 21 o ecotextură caracteristică tip „leopard”, despre care se presupune că ar fi asociată cu stimularea sistemului imunitar al nou-născutului (date nepublicate ale autorului).

Mai multe detalii despre examinarea clinică a cățelului nou-născut sunt disponibile online (în limbile franceză, engleză și germană), cu acces gratuit la adresa: https://wp-debug.envt.fr/le-developpement-du-chiot/

Spitalizarea: de ce, cine și unde?

De ce este necesară spitalizarea?

Spitalizarea permite efectuarea unor proceduri terapeutice specifice (intubare nasogastrică, administrare de lichide și tratament medicamentos), dar asigură și monitorizare și terapie intensivă. Starea unui cățel nou-născut bolnav se poate deteriora rapid și adesea fără avertisment. Marea majoritate a tulburărilor care apar la vârste mici au o componentă bacteriană, însă există trei factori care se cumulează și agravează starea animalului: hipotermia, hipoglicemia și deshidratarea. Spitalizarea ajută la controlul acestor elemente; în plus, fără îngrijiri adecvate, tratamentele medicale sunt ineficiente. De asemenea, spitalizarea poate ajuta la atenuarea temerilor proprietarului și, în cele din urmă, în caz de deces permite efectuarea rapidă a necropsiei.

Cine trebuie spitalizat?

Spitalizarea mamei are avantajul de a reduce sarcina de îngrijire a cățelului bolnav, dar implică menținerea întregului cuib în același loc, inclusiv a cățeilor sănătoși, care sunt apoi expuși inutil riscului de boli nosocomiale. În plus, este dificil să se efectueze proceduri de îngrijire intensivă (cum ar fi perfuzia de lichide) la cățeii tineri aflați lângă mama lor, deoarece mama îi linge și poate deteriora tubul de perfuzie sau alte echipamente. De regulă va fi internat doar nou-născutul bolnav, însă dacă sunt spitalizați mai mulți căței din același cuib, aceștia trebuie identificați folosind zgărzi colorate. Dacă unii căței sau toți cățeii dintr-un cuib rămân la clinică, este important să se prevină apariția mastitei la mamă în urma întreruperii alăptării.

Unde se spitalizează?

În mod ideal, un cățel nou-născut ar trebui ținut într-o încăpere departe de alte animale spitalizate, cu acces la echipamente de alimentare cu oxigen, într-un spațiu cu temperatură controlată. Acesta ar putea fi un incubator special pentru căței, un incubator pentru neonatologie umană la mâna a doua (Figura 5), un incubator aviar sau chiar un dispozitiv realizat în casă folosind un recipient mare de plastic sau un acvariu cu capac (care să permită circulația aerului). Incubatoarele mici au avantajul că sunt portabile; dacă la clinică nu există personal de gardă noaptea, medicul veterinar poate duce cățeii acasă pentru tratament, deși acest lucru nu este ideal. Incubatoarele permit în general menținerea unei umidități ridicate (60%); nou-născuții sunt predispuși la deshidratare, pierzând multă apă prin piele, cât și prin respirație, mai ales atunci când respiră cu gura deschisă. Temperatura incubatorului va fi setata în general la aproximativ de 28-30°C  în prima săptămână de viață și la 28-30 °C în prima săptămână de viață și la 26-28 °C în următoarea săptămână, dar ar trebui adaptată în funcție de temperatura cățeilor, astfel încât aceștia să se mențină la o temperatură cuprinsă între 36 și 38 °C. Trebuie reținut că incubatoarele furnizează doar căldură și nu pot asigura o temperatură mai mică decât cea ambientală. În absența unui incubator controlat de termostat se pot folosi covorașe de încălzire sau pături termice ce pot fi încălzite la microunde (după verificarea temperaturii la punctul de contact cu cățeii). Lămpile cu infraroșu nu sunt recomandate.

Atât incubatorul, cât și toate suprafețele din încăperea de internare trebuie curățate și dezinfectate  cu regularitatepentru a preveni contaminarea nou-născutului cu bacterii de la animale adulte spitalizate. Produsele de dezinfectare trebuie alese cu grijă, deoarece unele dintre ele pot afecta negativ pielea fragilă a nou-născuților. Acest lucru este valabil și pentru toate echipamentelor necesare hrănirii cățeilor, cum ar fi biberoanele, tetinele și seringile. Dacă se utilizează înlocuitor de lapte, acesta trebuie păstrat în conformitate cu instrucțiunile producătorului (inclusiv între spitalizările succesive).

Tratament medical și terapie intensivă

Cățeii nou-născuți pot fi rehidratați subcutanat (SC), intravenos (IV) sau intraosos (IO) (pentru aceasta din urmă se folosește femurul). Pentru ultimele două opțiuni, este important să se elimine aerul din dispozitivul de administrare înainte de a-l aplica cățelului. Trebuie reținut că riscul de supraîncărcare cu lichide (și, prin urmare, de edem pulmonar) este ridicat la cățeii nou-născuți. Ca atare, atunci când se tratează deshidratarea moderată până la severă, ar trebui administrat un bolus de soluție izotonică de Ringer lactat (30-45 mL/kg), urmat de o perfuzie continuă (CI) cu o viteză constantă de 3-4 mL/kg/h (și adaos de dextroză dacă este necesar) [9]. Se preferă calea de administrare IV [10], ), însă cateterul IO nu trebuie lăsat în același loc mai mult de 3 zile din cauza riscului de osteomielite. Nu este necesară încălzirea soluției de perfuzie, dat fiind debitul scăzut; lichidele încălzite se vor răci pur și simplu pe măsură ce trec prin dispozitivul de administrare.

Pentru tratarea hipoglicemiei, cățelului i se va administra un bolus IV cu 12,5% dextroză (50% dextroză diluată 1/4) în doză de 1 ml/kg, urmat de perfuzie continuă cu o soluție izotonă (Ringer) îmbogățită cu dextroză (1,25-5%). Un nou-născut într-o stare mai puțin gravă, cu temperatură normală, poate primi o soluție de glucoză 5-10% la 0,25 ml/30 g (9, 10). Se pot administra câteva picături de soluție de zahăr (30% glucoză sau miere) pe limbă sau în gură pentru a preveni hipoglicemia.

Tratamentul medicamentos al puilor nou-născuți este problematic. Înainte de a administra orice medicament, trebuie evaluat profilul de siguranța al acestuia în context neonatal, preferabil pe baza publicațiilor de specialitate (de exemplu referința [11]) mai degrabă decât urmând recomandările producătorului, deoarece majoritatea medicamentelor nu au fost testate la nou-născuți înainte de a fi aprobate. Dat fiind că majoritatea afecțiunilor neonatale au o componentă bacteriană, tratamentul cu antibiotice este administrat aproape sistematic. Ori de câte ori este posibil, se va administra pe cale subcutanată sau intravenoasă; administrarea orală la animalele mici necesită preparate lichide, cu risc crescut de erori de dozare. În plus, unele antibiotice orale (inclusiv ampicilină, metronidazolul și amoxicilină) pot perturba (cel puțin temporar) flora digestivă, crescând riscul de diaree. Prima opțiune a autorului în ceea ce privește antibioticele sunt ampicilină/amoxicilină și amoxicilină-acid clavulanic, urmate de unele macrolide (eritromicină, tilozină) și cefalexină sau ceftiofur. Pot fi luate în considerare și alte antibiotice cu reacții adverse cunoscute (de exemplu, aminoglicozidele care pot provoca nefrotoxicitate și tetraciclinele care pot decolora smalțul dentar), dar numai pentru o perioadă scurtă de timp și atunci când nu este disponibil niciun alt antibiotic eficient (de exemplu, dacă nu se constată ameliorare clinică după trei zile de tratament) sau dacă rezultatele antibiogramei indică acest lucru.

Îngrijirea cățelului

Succesul tratamentelor medicale și chirurgicale depinde de calitatea îngrijirii. Pe lângă administrarea de injecții, perfuzii cu lichide și alte proceduri similare, cățeii necesită îngrijire mult mai intensivă decât animalele cu vârstă mai mare, inclusiv cântărire zilnică, hrăniri frecvente, stimularea defecării și urinării, pe lângă medicamentele preventive de rutină, cum ar fi schema de deparazitare. Echipa de asistență medicală ar trebui să beneficieze de formare specifică pentru monitorizarea și îngrijirea adecvată a nou-născuților. Nutriția adecvată este deosebit de importantă; hrana poate fi administrată prin biberon sau sondă (Tabelul 2), dar mai întâi trebuie măsurată temperatura rectală (cățelul va fi hrănit numai dacă temperatura este > 35°C) și stomacul (se va hrăni numai dacă stomacul este gol). Daca stomacul nu s-a golit la 4 ore de la ultima masă, se va verifica prezența hipotermiei, precum și dacă defecarea este adecvată; dacă rectul este plin, defecarea poate fi stimulată cu vârful unui termometru. 

Tabelul 2. Opțiuni de hrănire pentru cățeii nou-născuți.

Ameliorarea clinică a stării cățelului este de obicei demonstrată prin faptul că acesta încetează să mai plângă în mod constant, prin îmbunătățirea vitalității și normalizarea temperaturii rectale. Evoluția favorabilă se confirmă suplimentar în cazul în care cățelul internat începe să ia în greutate după aproximativ o zi. De asemenea, este esențial să nu se neglijeze informarea proprietarilor, cu siguranță îngrijorați, în legătură cu starea cățelului, cel puțin o dată sau chiar de două ori pe zi. Proprietarii pot fi ținuți la curent fără un consum prea mare de timp dacă li se trimit grafice de greutate, fotografii sau videoclipuri scurte cu cățelul în timpul hrănirii; echipa medicală poate juca un rol central în această comunicare.

Continuarea tratamentului – spitalizare la domiciliu?

Chiar dacă nou-născutul este un cățel de rasă de valoare chinologică mare, este adesea dificil să se calculeze în mod adecvat costurile asociate spitalizării (și poate în măsură mai mare dacă animalul este de rasă mixtă sau neînregistrat). Îngrijirea la domiciliu poate fi indicată după tratamentul inițiat la clinică și poate fi facilitată prin sesiuni de  educare a proprietarilor; acestea sunt deosebit de eficiente mai ales pentru crescători, deoarece aceștia pot aloca mai mult timp, sunt puternic motivați și adesea dețin propriul incubator. Costurile curente pot fi astfel reduse, iar riscurile de infecție nosocomială sunt diminuate. Este util ca proprietarii să fie învățați să efectueze proceduri de bază (injecții subcutanate, măsurarea  densității specifice a urinei, hrănirea prin sondă (Caseta 1)). După ce cățelul revine acasă, evoluția poate fi monitorizată prin informarea telefonică zilnică a echipei de asistență medicală.

Caseta 1. Hrănirea prin sondă în condiții de siguranță.

• Alegeți un tub cu diametrul de 1,5 mm pentru cățeii cu o greutate mai mică de 300 g, și de 2,6 – 3,3 mm dacă au peste această greutate.
• Stabiliți lungimea corectă de inserție măsurând distanța dintre bărbia cățelului  și vârful cotului acestuia; marcați distanța cu un creion.
• Umpleți seringa cu lapte încălzit la 37°C, calculând 4-5 ml/100 g greutate corporală.
• Atașați tubul la seringă și umpleți-l cu lapte, asigurându-vă că a fost eliminat tot aerul.
• Așezați nou-născutul în decubit ventral, cu capul și corpul aliniate. Deschideți ușor gura apăsând obrajii. Țineți-i capul drept și introduceți tubul în gură (Figura 6).
• Avansați tubul spre faringe și lăsați cățelul să îl înghită (chiar și cățeii slăbiți ar trebui să facă acest lucru). Rețineți că până la vârsta de 6-10 zile nu există reflex de tuse, chiar dacă tubul pătrunde în trahee.
• Pentru a evita regurgitarea, volumul de lapte trebuie să fie limitat (4-5 mL la 100 g greutate corporală) și se va administra timp de 1 până la 2 minute pentru a permite umplerea treptată a stomacului.
• După ce hrana s-a administrat complet, îndoiți tubul în jumătate (pentru a opri fluxul de lapte) înainte de a-l îndepărta.
• Tubul trebuie curățat imediat cu apă fierbinte și detergent, apoi limpezit și uscat înainte de a fi depozitat într-un loc curat până la următoarea masă.
• Soluția cu înlocuitor de lapte trebuie să fie proaspăt preparată înainte de fiecare masă.

Principalele cauze ale mortalității neonatale

În cazul decesului cățelului, efectuarea necropsiei, urmată de examen bacteriologic, histologic și / sau PCR, poate contribui la identificarea etiologiei de fond, care este adesea multifactorială (Caseta 2). Au fost implicați diverși agenți patogeni specifici (Tabelul 3), dar infecțiile bacteriene oportuniste nespecifice care duc la septicemie sunt considerate responsabile pentru 40-65% din toate decesele neonatale [12],[13]. Nou-născuții sunt infectați în primul rând pe cale orală și ombilicală, dezvoltarea septicemiei depinzând de expunerea la o încărcătură bacteriană ridicată (din mediul înconjurător sau de la mamă) și / sau de slăbiciunea intrinsecă a nou-născutului care rezultă din „sindromul 4H” (hipotermie – hipoglicemie – hipoxie – hipovolemie). Pot fi implicați și alți factori. Parazitismul semnificativ (în special nematodele, ancilostomele și coccidiile) ar putea avea un rol major, fie direct prin competiție nutrițională, fie indirect cauzând diaree. De asemenea, parazitismul poate cauza indirect bacteriemie, atunci când larvele de Toxocara migrează din tractul gastrointestinal la nivel pulmonar  prin ficat, diseminând astfel bacteriile din aparatul digestiv. În cele din urmă, pot fi implicate traumatisme accidentale, de exemplu atunci când proprietarul este prea „agresiv” sau repezit în timpul hrănirii cu biberonul; aceste situații sunt posibile mai ales la nou-născuții slabi, cu reflex ineficient de înghițire, ceea ce provoacă inhalarea laptelui. Și mama poate cauza traumatisme; nou-născuții pot fi striviți sau mușcați de mamă din cauza unui comportament inadecvat al acesteia, dar factorul declanșator poate fi tocmai starea de slăbiciune a cățelului (din cauza hipoglicemiei și hipotermiei).

Caseta 2. Factorii care predispun la mortalitate infantilă

Tabelul 3. Cauze infecțioase ale mortalității neonatale (la vârsta de 0-21 zile).

Necropsia și investigații suplimentare

În cazul decesului cățelului, este important să se efectueze o necropsie, însă trebuie ținut cont de anumiți factori importanți pentru optimizarea calității rezultatelor: dacă examinarea nu poate fi efectuată imediat după deces, cățelul trebuie ținut la +4°C. Congelarea nu este adecvată deoarece interferează cu histopatologia și poate compromite chiar și examenul macroscopic prin decongelare. Adesea medicii sunt reticenți și trebuie încurajați să efectueze necropsii, poate temându-se că diferențele între nou-născuți și adulți vor crea confuzie. Cu toate acestea, examinarea macroscopică oferă adesea indicii privind cauza morții. De exemplu, poate evidențiaingestia nereușită a laptelui  (stomacul și intestinele sunt goale, vezica biliară plină, apare retenție de meconiu), o anomalie congenitală majoră (atrezie jejunală, de exemplu) sau un parazit semnificativ (paraziți vizibili în intestine sau urme de larve de Toxocara în ficat). Fotografiile post-mortem ale organelor facilitează de asemenea analiza retrospectivă. Adesea nu vor exista leziuni evidente la necropsie, dar se vor preleva probe pentru examinare ulterioară (bacteriologie, histologie, PCR și parazitologie) care pot contribui la determinarea cauzei morții.

Cultura bacteriologică prezintă relevanță doar dacă decesul a avut loc cu mai puțin de 6 ore înainte de necropsie; în caz contrar, bacteriile părăsesc aparatul digestiv și contaminează alte organe. Un tampon steril se introduce adânc în parenchimul splenic și este transferat într-un tub steril, cu grijă pentru a evita contaminarea la deschiderea în cavitatea abdominală. Splina poate fi prelevată integral în mod steril. Dacă este necesar, probele vor fi refrigerate înainte de a fi trimise la laborator, care trebuie să le primească pentru analiză în maxim 24 de ore.

Țesuturile pentru histologie vor fi colectate în formol 10% (formaldehidă 3,4%). Probele trebuie să aibă o grosime de maximum 5 mm și să fie procesate (folosind o tehnică de încorporare a parafinei) în termen de 7 zile de la prelevare, pentru a permite o interpretare optimă de către laboratorul de patologie.

Evaluarea parazitologică se poate realiza prin examinarea macroscopică a conținutului intestinal și rectal, dar va fi facilitată de probele histologice (de exemplu, pentru Neospora și Toxoplasma). 

În cele din urmă, în cazul în care cadavrul a fost înghețat înainte de necropsie sau dacă există semne de autoliză, PCR este singura opțiune de diagnostic fiabilă; PCR cantitativ (în timp real) poate furniza informații utile pentru majoritatea agenților infecțioși.

Concluzie

Tratamentul unui cățel nou-născut bolnav se bazează în mai mare măsură pe îngrijire adecvată, terapie cu fluide de susținere și terapie cu antibiotice decât pe alte tratamente medicamentoase specifice. Inițierea promptă a tratamentului este cheia succesului, iar măsurile preventive vor fi aplicate tuturor cățeilor din cuib. În cele mai multe cazuri, semnele clinice premergătoare decesului sunt de scurtă durată și se manifestă în mod similar, indiferent de cauza de fond, și nu sunt rare cazurile în care tratamentul eșuează. Trebuie implementată o abordare proactivă pentru controlul mortalității neonatale, iar vizita la în canisă este cea mai bună modalitate de a evalua organizarea peripartumului, cu accent pe monitorizarea gestației și a nașterii, resuscitarea și hrănirea nou-născuților, procedurile de igienă și condițiile de mediu.