Diareea de înțărcare la căței

Articol semnat de Aurélien Grellet

Afecțiunile gastrointestinale sunt unele dintre cele mai frecvent raportate probleme la câini, iar cățeii prezintă un risc mai ridicat față de câinii adulți; circa 10-25% dintre căței au probleme digestive la un moment dat, în primul an de viață.

Article

Reading time5 - 15 min

Puncte cheie

Diareea de înțărcare este un fenomen complex, cu origine pluri-factorială. Diversele cauze infecțioase și non-infecțioase pot determina simultan, și în sinergie, daune la nivelul sănătății tractului gastrointestinal.

Parvovirusul canin de tip 2 este unul dintre agenții principali implicați în diareea de înțărcare. Cu toate că poate determina semne clinice sistemice grave, virusul poate, pur și simplu, altera aspectul și volumul scaunului, fără a avea un impact asupra stării generale de sănătate.

Prevenirea diareii de înțărcare necesită atât profilaxie medicală, cât și implementarea protocoalelor de management create pentru menținerea sănătății.

Introducere

Afecțiunile gastrointestinale sunt unele dintre cele mai frecvent raportate probleme la câini [1] [2] [3], iar cățeii prezintă un risc mai ridicat față de câinii adulți; circa 10-25% dintre căței au probleme digestive la un moment dat, în primul an de viață [4] [5]. Obiectivul acestui articol este acela de a trece în revistă factorii care pot afecta sănătatea digestivă a cățelului și de a discuta abordări care vor ajuta atât la prevenția, cât și la managementul acestei probleme.

Înțărcarea: o etapă critică

Înțărcarea reprezintă o etapă critică pentru căței. Din punct de vedere digestiv, trecerea de la lapte la hrană solidă aduce schimbări în arhitectura mucoasei digestive (creșterea adâncimii criptelor intestinale), în transportul nutrienților,în activitatea enzimatică (activitate redusă a lactazei și

activitate crescută a amilazei și lipazei), și la nivelul florei intestinale (bacterii aerobe reduse). În același timp, cățeii trec printr-o etapă de scădere a imunității, când sunt refractari la vaccinare datorită persistenței anticorpilor materni [6] însă sunt expuși la infecții, mai ales gastrointestinale. În plus, separarea cățelului de mamă induce un stres considerabil, care poate avea impact asupra metabolismului, sistemului imunitar și funcției intestinale. Toate aceste fenomene pot explica prevalența mai ridicată a diareii la căței, comparativ cu câinii adulți.

Diareea de înțărcare – riscuri

Diareea de înțărcare este atât o problemă pentru căței, cât și o problemă pentru sănătatea publică. Diareea poate reduce rata de dezvoltare și poate crește riscul de mortalitate [7] — problemele gastrointestinale pot fi cauza principală a decesului la câinii cu vârsta sub un an [8] — și este esențial ca toate animalele care prezintă tulburări digestive să fie tratate rapid și eficient. Mai mult, problemele digestive reprezintă un potențial risc pentru sănătatea publică; unii dintre agenții infecțioși excretați de cățeii care au diaree au potențial zoonotic, cum ar fi Giardia duodenalis și Toxocara canis [9]. Rolul medicului veterinar atât pentru prevenirea, cât și pentru tratarea acestor diarei, este, prin urmare, crucial.

Definirea diareii

În spatele unei analize subiective a ceea ce poate fi clasificat ca ”scaun moale”, prima dificultate este definirea a ce este un scaun anormal. Aspectul și volumul scaunului pot fi evaluate utilizând un ”scor fecal al cățeilor”, o scală vizuală cu 13 puncte (Figura 1) , unde 1 = scaun lichid și 13 = scaun închegat și foarte uscat [7]. Aceasta scală diferă de cea utilizată la adulți. Variațiile fiziologice trebuie luate în considerare pentru definirea unui scor fecal anormal.

Figura 1.Scorul fecalpentru căței

Cățeii din rase de talie mare (> 25 kg la vârstă adultă), pot avea scaune care sunt mai moi față de cele ale cățeilor din rase de talie mai mică, iar cățeii cu vârstă mică (4-5 săptămâni), vor produce scaune semnificativ mai moi față de cățeii cu vârstă mai mare. Pragul scorului fecal care definește un scaun patologic, va fi, prin urmare, diferit în funcție de talia rasei animalului și de vârstă, dar poate fi definit ca: ≤ 5 pentru cățeii din rase de talie mare, ≤ 6 pentru cățeii din rase de talie mică,la vârsta de 4-5 săptămâni, și ≤ 7 pentru cățeii din rase de talie mică, la vârsta de 6-8 săptămâni [7].

O abordare sistemică a problemei

Diareea de înțărcare este un context complex, din mai multe motive. Mai întâi, cățeii sunt infectați frecvent de diferiți agenți (Tabelul 1), dar prezența unui enteropatogen nu este întotdeauna asociată cu semne ale unei probleme gastrointestinale. În fapt, 18-54% dintre câini pot excreta paraziți sau virusuri fără a dezvolta semne clinice [5] [10] [11].

Tabelul 1. Mai multe studii au identificat principalii agenți infecțioși gastrointestinali la căței și prevalența fiecărui agent [5] [21] [22].
Agenți patogeni	Vârsta populației studiate	Numărul cățeilor din studiu	Prevalență (%)
Parvovirus canin de tip 2	5-8 săptămâni	266	14.7
Coronavirus canin	5-8 săptămâni	266	20.3
*Toxocara canis*	5-8 săptămâni diversă* < 3 luni	266 143 2661	22.2 12 12
*Complexul Cystoisospora ohioensis*	5-8 săptămâni < 3 luni	266 2661	25.6 15.6
*Cystoisospora canis*	5-8 săptămâni < 3 luni	266 2661	13.2 11.8
*Cystoisospora spp.*	diversă*	143	9
*Giardia duodenalis*	5-8 săptămâni diversă* < 3 luni	266 143 2661	41 34 37.5
*Cryptosporidium parvum*	5-8 săptămâni	266	25.9

*Căței din magazin specializat, prin urmare interval de vârstă variabil

În al doilea rând, niciun enteropatogen nu induce întotdeauna aceleași semne clinice la toți cățeii. Patogenitatea unui agent infecțios și impactul său clinic vor fi în funcție de vârstă și de statusul imunitar al cățelului, dar și de tulpina enteropatogenului [12] [13]. De exemplu, parvovirusul canin (CPV) este tipic considerat ca un agent care determină diaree la căței, conducând la semne sistemice grave (vărsături, anorexie, prostrație, deshidratare) și chiar deces, în unele cazuri. Totuși, la unii căței, virusul poate altera numai aspectul și volumul scaunului, fără a afecta starea generală a animalului, sau se poate chiar să nu existe niciun semn clinic [5]. În mod similar, coronavirusul poate determina o varietate de semne clinice și recent a fost identificată o nouă tulpină a acestui virus (coronavirus pantropic), care pare să determine semne clinice mult mai grave, inclusiv deces, în unele cazuri. Coccidioza poate, de asemenea, să determine tulburări intestinale, dar în diferite grade; complexul Cystoisospora ohioensis poate produce tulburări digestive la animalele foarte tinere (vârsta < 7 zile), dar nu afectează cățeii la înțărcare, în timp ce Cystoisospora canis induce în principal semne clinice la căței la înțărcare și, în mod special, după stres (de ex, la schimbarea căminului) [14].

În al treilea rând, sunt frecvente suprainfecțiile și interferările dintre enteropatogeni. Un studiu pe 316 căței cu diaree a arătat că 75% dintre ei au avut mai mult de un agent infecțios (Figura 2) [5]. Unii dintre acești agenți pot interfera și amplifica severitatea semnelor clinice; de ex, coronavirusul va agrava semnele clinice în timpul suprainfectării cu CPV de tip 2 [15].

Figura 2. Frecvența suprainfecțiilor la cățeii cu diaree înpreajma înțărcării.

Finally, În cele din urmă, noi agenți enteropatogeni sunt identificați în mod regulat. Virusuri gastrointestinale și paraziți au fost izolați recent (de ex., astrovirus [16], norovirus [17] și trichomonas [18] [19]). Cu toate că prevalența lor la căței este crescută (între 5 și 23 %, în funcție de patogen și originea animalelor), rolul lor în diareea de înțărcare nu este încă stabilit clar [16] [18] [20] și majoritatea studiilor care au abordat acești agenți infecțioși nu iau în calcul posibilele suprainfecții.

Unlike Spre deosebire de unele tulburări care pot fi privite în mod simplist (de ex, un agent = boală), diareea de înțărcare este un fenomen biologic complex și o abordare ”sistemică” a problemei este esențială. Primordial, diareile de înțărcare sunt influențate de o triadă care consta din:

Gazdă (vârstă, caracteristici genetice, și imunitate locală și sistemică)
Patogen (virulență, tulpină, cantitate)
Mediu (densitatea populației, stres, nivelurile de igienă,temperatură/umiditate)

Este necesară o abordare multidisciplinară, cu evaluarea a trei factori majori: nutriție, enteropatogen(i) cauzali și mediu (Figura 3).

Figura 3. Evaluarea și managementul diareii la căței.

Evaluarea nutrițională

Din punct de vedere nutrițional, va fi necesar un istoric complet al cazului. Este important ca, în mod special, să se întrebe proprietarul despre:

Hrana consumată, pentru a evalua calitatea (unele cazuri de diaree de înțărcare au legătură cu ingerarea de carne crudă contaminată cu Salmonella enterica 23 )
Numărul de mese oferite (împărțirea rației de hrană în 4 mese pe zi poate reduce riscul de diaree la cățeii cu vârstă mică [5])
Cantitatea de hrană oferită (suprahrănirea ar trebui evitată), și calitatea acesteia (este cu digestibilitate ridicată?)

Evaluarea enteropatogenilor

Este important, de asemenea, să se identifice dacă animalul excretă unul sau mai mulți patogeni, și în ce cantitate. Culoarea scaunului animalului poate ajuta la identificarea patogenului(-ilor) responsabil(i) de diaree. De exemplu, giardioza va determina o atrofie parțială a vililor intestinali și o reducere a activității dizaharidazei, conducând la o absorbție redusă a hranei și steatoree; fecalele pot fi de culoare galbenă (Figura 4), și poate fi observată coprofagie(conținutul ridicat de lipide poate face fecalele mai atractive). Un scaun neînchegat, care conține mucus și sânge, poate constitui indiciu pentru coccidioză (Figura 5), sau paraziții pot fi observați cu ochiul liber în diaree (Figura 6).

Figura 4. Fecale galbene, cu un conținut ridicat degrăsime, pot sugera infecția cu Giardia.© Aurélien Grellet

Figura 5. Un scaun neînchegat, care conține mucus șisânge, poate fi indiciu pentru coccidioză.© Aurélien Grellet

Figura 6. Paraziți precum ascarizii pot fi observați cu ochiulliber în unele cazuri de diaree.© Aurélien Grellet

Totuși, aceste diferențe nu permit un diagnostic definitiv, fiind necesare teste suplimentare. Diverse opțiuni, care includ microscopie, ELISA și PCR, pot fi utile și ar trebui folosite în funcție de posibilitățile financiare ale proprietarului, experiența medicului veterinar și suspiciunile clinice. Evaluarea microscopică a fecalelor este utilă, dacă se suspicionează paraziți, dar proba de test trebuie să fie proaspătă și nu extrem de lichidă (în mod special dacă se caută protozoare). Întrucât agenții cauzali pot fi eliminați intermitent, testele ar trebui repetate pe parcursul a 3 zile consecutive; un singur test negativ are valoare mică. Dacă este afectat un cuib sau un grup de căței, se poate face testare colectivă, pe probe amestecate într-o probă comună, ceea ce limitează rezultatele fals negative corelate cu perioada prepatentă și excreția intermitentă de paraziți. Sunt disponibile kituri comerciale pentru identificarea anumitor paraziți (de ex, Giardia spp.), și acestea sunt relativ ieftine, rapide și nu necesită materiale specifice pentru probe. Totuși, astfel de teste permit numai identificarea unui singur agent infecțios odată, ceea ce poate avea caracter limitant atunci când sunt prezenți mai mulți enteropatogeni.

CPV ar trebui suspicionat întotdeauna în diareea de înțărcare sau în moartea subită a unui cățel și testarea este obligatorie, indiferent de statusul vaccinal al animalului. Testele ELISA sunt simple și rapide, cu specificitate ridicată, dar sensibilitate [24] [25] [26]) fiind în funcție de cantitatea de virus excretată. Rezultatele fals negative apar în mod obișnuit atunci când nivelurile de excreție virală sunt scăzute, iar un rezultat negativ nu exclude parvoviroza. Există, de asemenea, un risc de rezultate fals pozitive dacă testarea se face la câteva zile postvaccinare, cu toate că rezultatul este, în general, mai puțin definitoriu față de testarea unui animal care suferă de parvoviroză. Testele PCR în timp real au sensibilitate și specificitate mai bune și sunt metoda aleasă pentru diagnosticarea CPV, putând distinge excreția postvaccinală (cantitate mică sau foarte mică de virus), de boala cu manifestare clinică (în general, cu cantitate mare sau foarte mare de virus).

Coprocultura este arareori de ajutor atunci când se evaluează diareea de înțărcare. Firește, bacteriile care sunt privite ca agenți cauzali ai diareii sunt izolate frecvent la indivizi clinic sănătoși. Totuși, dacă se suspicionează o bacterie patogenă, pot fi efectuate culturi pentru anumiți agenți (cum sunt Salmonella spp., Campylobacter jejuni, Clostridium perfringens, și C. difficile).

Evaluarea mediului

Atunci când întâlniți o problemă de diaree de înțărcare într-o canisă, este esențială efectuarea unei vizite de teren. Se va observa, dacă este vorba despre un grup de câini, că nu toate problemele se pot rezolva cu un singur tratament și, câteodată, este mai bine să fie țintiți factorii care contribuie, decât direct agenții cauzali. O vizită de teren îi permite medicului veterinar să înțeleagă canisa în întregime, acordând atenție sporită la:

Proprietar și la metodele de creștere folosite
Animale și mediul lor (de ex, ce animale sunt păstrate, condițiile de adăpostire, hrana oferită)
Managementul animalelor (reproducție, practici de creștere folosite pentru căței)
Condițiile sanitare generale

Managementul diareii de înțărcare

Datorită numeroșilor factori care influențează sănătatea digestivă, pentru managementul și tratarea diareii de înțărcare este recomandată o abordare globală. Câteva exemple ajută la ilustrarea acesteia:

Situația 1: cățel cu diaree, dar fără semne clinice generale

Este recomandat frecvent ca timp de 24-48 ore cățeii să nu primească hrană, reintroducând, progresiv, cantități mici de hrană, pe parcursul a 3-7 zile. Chiar dacă acest protocol nu a fost niciodată testat științific, această abordare este acceptată în mod obișnuit. Totuși, studiile au arătat că hrănirea pe cale enterală, în timpul unui episod de diaree acută, ajută la menținerea integrității tractului digestiv al animalului, limitând distrugerea vililor intestinali, a permeabilității intestinale și translocarea bacteriană. Cățeii care suferă de parvoviroză și care primesc repede hrană pe cale enterală prezintă creștere în greutate mai rapidă, o revenire mai bună la apetitul normal și un scaun cu aspect optim, comparativ cu cățeii care nu primesc hrană până când cedează voma [27]. Unii autori recomandă hrănire minimă pe cale enterală (oferirea a 25% din necesarul energetic zilnic de întreținere al unui câine, oferind hrană cu digestibilitate ridicată), cu o perspectivă spre limitarea exacerbării diareii, în timp ce se asigură efectele benefice ale hrănirii pe cale enterală, însă decizia finală de a opta pentru hrănire pe cale enterală îi aparține medicului medicului veterinar curant.

Pentru orice infestare parazitară, animalul ar trebui tratat corespunzător și, de asemenea, toaletat, pentru a reduce încărcarea mediului cu paraziți. Sunt recomandate curățarea mediului și utilizarea unui dezinfectant pe bază de amoniu cuaternar. Tratamentul cu antibiotic în cazul diareii fără alte semne clinice este controversat, dar ar trebui cu adevărat luat în calcul atunci când mucoasa este afectată sever (de ex, scaun cu sânge evident), când există o reacție inflamatorie sistemică (febră și leucocitoză), și/sau coprocultură anormală.

Situația 2: cățel cu diaree și alte semne clinice

În această situație, măsurile evidențiate mai sus ar trebui implementate, dar animalul ar trebui, de asemenea, spitalizat. Riscul deshidratării și hipovolemiei sunt considerabile, iar terapia cu fluide (preferabil IV) este esențială. În caz de diaree abundentă, cățelul poate fi, de asemenea, hipoglicemic, secundar malnutriției profunde, hipermetabolismului, funcționării defectuoase a ficatului și/sau septicemiei. La pacienții afectați grav, se poate face o administrare inițială de fluide, intravenos, în bolus, constând dintr-o soluție izotonă de cristaloide, urmată de infuzie cu ritm constant. Calcularea volumului de administrat trebuie să aibă în vedere deficitul de fluide al cățelului, necesarul de întreținere și pierderile induse de voma și diareea continue. Hipokalemia reprezintă un risc; chiar dacă animalul are niveluri normale de potasiu la internare, nivelurile ar trebui verificate la câteva ore după începerea tratamentului cu fluide și corectate, dacă este necesar. De avut în vedere că fluidele bogate în potasiu nu trebuie administrare în bolus; orice infuzie de potasiu nu trebuie să depășească 0.5 mEq/kg/h [28].

Situația 3: cățel în canisă

În această situație este important atât să se asigure managementul diareii animalului (așa cum este subliniat mai sus), dar și să se implementeze planuri care să minimizeze riscul pentru alte animale. Aceasta necesită atât măsuri medicale, cât și măsuri de igienă.

Tratamentul medical constă în administrarea produselor antiparazitare și vaccinare. Deparazitarea va fi în funcție de agenții parazitari prezenți în canisă. O evaluare microscopică anuală a unor probe combinate de fecale ( de la 3-5 câini individuali), are o valoare inestimabilă, privind trei populații diferite: câini de reproducție și cățele în anestru, animalele gestante și în lactație, și căței la înțărcare (de ex, la vârsta de 4-8 săptămâni). Acolo unde sunt prezente simultan mai multe cuiburi de vârste diferite, se pot face două examinări distincte ale fecalelor; o probă de la cățeii cu vârsta de 4-6 săptămâni și o altă probă de la cățeii cu vârsta de 6-9 săptămâni. Tratamentul antiparazitar este în funcție de rezultate, cu alegerea medicamentului pe baza spectrului de acțiune, durata tratamentului, frecvența și ușurința administrării, și cost. În toate cazurile, este recomandată deparazitarea regulată împotriva Toxocara canis, întrucât acest parazit este foarte frecvent întâlnit. Cățeii pot fi deparazitați la fiecare cincisprezece zile începând de la vârsta de 2 săptămâni, până la vârsta de 2 luni; apoi lunar, până la 6 luni, tratând și femela mamă în același timp cu cățeii.

Programul de vaccinare depinde parțial de situația individuală. Dacă sunt mai multe animale cazate împreună, protocolul ar trebui ajustat în funcție de nevoie, acolo unde există dovadă de infecție cu CPV. Studiile au arătat că un vaccin monovalent CPV administrat la vârsta de 4 săptămâni produce seroconversie peste pragul de protecție de 80% dintre căței [29], și, prin urmare, vaccinarea timpurie de rutină a cățeilor poate reduce impactul negativ al acestui virus în canise.

Metode de igienă variate ar trebui, de asemenea, implementate, pentru a limita răspândirea infecției și pentru a reduce riscul recurenței. În mod specific, într-o canisă ar trebui amenajate și menținute zone separate; și anume o zonă de maternitate/sugari, o zonă de carantină pentru nou veniți, o zonă pentru adulți și o zonă de infirmerie pentru a izola animalele imediat ce apar primele semne de boală. Este esențial de punctat importanța curățeniei și a dezinfecției fiecărei zone și a echipamentului prezent, și este obligatoriu ca aceste două etape să fie clar diferențiate. Curățenia implică utilizarea unor agenți chimici sau mecanici (frecare sau spălare cu presiune, cu un detergent), pentru a îndepărta materiile organice. Majoritatea petelor (excremente) sunt de natură organică și, prin urmare, acide, astfel încât este recomandat să se folosească un detergent alcalin șase zile din șapte, cu un detergent acid folosit o dată pe săptămână, pentru a elimina petele minerale (calciu). Dezinfectanții ar trebui utilizați numai după ce toate suprafețele au fost spălate și clătite, pentru că dezinfectanții sunt inactivați de materiile organice. Alegerea produsului (clor) este în funcție de agentul infecțios identificat sau suspicionat, suprafața de curățat/dezinfectat, ușurința cu care produsul poate fi aplicat precum și profilul de siguranță pentru personal. Stabilitatea unui dezinfectant este, de asemenea, importantă, întrucât unele produse, așa cum este hipocloritul de sodiu (înălbitorul din gospodării), sunt instabile după diluare și astfel, pentru acest tip de dezinfectant, este recomandată prepararea extemporanee. Niciun produs nu este ideal pentru toate situațiile.

Tehnici noi pentru evaluarea sănătății digestive

Biomarkeri ai sănătății digestive

Așa cum am menționat mai sus, diareea de înțărcare este rezultatul unei interacțiuni complexe gazdă/patogen/mediu, iar cercetările recente s-au concentrat pe diverși markeri gastrointestinali și sanguini neinvazivi, cu scopul de a determina în ce fel anumiți factori (de ex, stres, agenți infecțioși, alterări ale hranei, schimbări ale florei intestinale), pot afecta sănătatea digestivă. Au fost evaluați la căței markeri de permeabilitate intestinală (inhibitor al a1-proteinazei), inflamație intestinală (calprotectină fecală și proteină S100A12), funcția enterocitelor (citrulină) și imunitate locală (imunoglobulină A), iar studiile inițiale sunt promițătoare; au fost găsite niveluri alterate ale acestor markeri la cățeii cu probleme digestive (în mod particular CPV), însă rezultatele variază cu vârsta și/sau rasa animalului. Nivelul de utilitate al acestor markeri pentru diagnostic, prognostic și scopuri de monitorizare încă nu este stabilit, dar în viitor aceștia pot avea o contribuție semnificativă în abordarea acestei probleme.

Metagenomică și metabolomică

Microbiomul digestiv (flora intestinală) joacă un rol important în sănătatea indivizilor prin stimularea sistemului imunitar, influențând structura tractului digestiv, participând la protecția împotriva agenților patogeni majori și având beneficii nutriționale pentru gazdă (așa cum este producția de acizi grași cu lanț scurt). Studiul diversității microbiomului bacterian nu este ușor, întrucât o cultură bacteriană simplă nu va identifica spectrul întreg de microorganisme prezente în tractul gastrointestinal al unui animal. Totuși, tehnicile noi (bazate în principal pe secvențierea ribozomală bacteriană RNA16S), permit identificarea tuturor bacteriilor intestinale (microbiota), și înțelegerea mai bună a complexității florei digestive.

În paralel cu aceste studii, noile cercetări semnalează interacțiunea dintre microbiom și gazda sa, analizând metaboliții bacterieni și pe aceia ai gazdei, în lichidele corporale, precum ser și urină. Cunoscută ca metabolomică, această tehnică a identificat probleme diverse, inclusiv disbioza intestinală asociată cu o alterare a profilului metabolic general al câinilor adulți care suferă de diaree acută [30], și o modificare a microbiomului la câinii care sunt purtători sănătoși de Giardia spp. [31]. Cu toate că astfel de tehnici sunt încă în domeniul cercetării, în viitor, analiza microbiomului și metabolomica pot fi utile pentru evaluarea sănătății digestive la cățeii în preajma înțărcării.

Concluzie

Aspectul și volumul scaunului unui câine poate fi influențată de caracteristicile animalului însuși (rasă și vârstă), de prezența enteropatogenilor (virusuri, paraziți, bacterii) și de hrană (erori în tranziția hranei sau calitatea acesteia). Diareea de înțărcare este, prin urmare, un proces complex, rezultat din influența și interacțiunea unor factori diverși, iar managementul acestei probleme impune o abordare globală, care să cuprindă aspecte nutriționale, infecțioase și de mediu. Cel mai important, prevenția diareii de înțărcare ar trebui să includă întotdeauna un control atent al hranei; ar trebui oferită hrană foarte digestibilă și rehidratabilă, pentru a asigura o tranziție armonioasă între lapte și hrana solidă, iar raționalizarea este importantă, pentru a evita diareea de supraîncărcare — rația zilnică trebuie împărțită în mod obișnuit în patru mese mici, pentru a ajuta digestia.

Mulțumiri: Autorul dorește să îi mulțumească doamnei profesor Sylvie Chastant-Maillard, pentru corectura constructivă a acestui articol.

Aurélien Grellet

DMV, PhD

Franța

Dr Grellet a obținut licența la Facultatea de medicină veterinară din Liege (Belgia), în 2005. După un stagiu la universitate, el a petrecut cinci ani la Școala Națională Veterinară Alfort (Paris, Franța), mai întâi la Centrul de reproducție canin și felin, iar apoi la departamentul de medicină pentru reproducție și sport. În 2011, a finalizat un doctorat în care a studiat factorii de risc ai diareei de înțărcare la căței. Acum lucrează la Centrul de cercetare și dezvoltare al Royal Canin®, în Aimargues

Referințe

Freeman LM, Abood SK, Fascetti AJ, et al. Disease prevalence among dogs and cats in the United States and Australia and proportions of dogs and cats that receive therapeutic diets or dietary supplements. J Am Vet Med Assoc 2006;229(4):531-534.
Jones PH, Dawson S, Gaskell RM, et al. Surveillance of diarrhoea in small animal practice through the Small Animal Veterinary Surveillance Network (SAVSNET). Vet J 2014;201(3):412-418.
Hubbard K, Skelly BJ, McKelvie J, et al. Risk of vomiting and diarrhoea in dogs. Vet Rec 2007;161(22):755-757.
Tupler T, Levy JK, Sabshin SJ, et al. Enteropathogens identified in dogs entering a Florida animal shelter with normal feces or diarrhea. J Am Vet Med Assoc 2012;241(3):338-343.
Grellet A, Chastant-Maillard S, Robin C, et al. Risk factors of weaning diarrhea in puppies housed in breeding kennels. Prev Vet Med 2014;117(1):260-265.
Day MJ. Immune system development in the dog and cat. J Comp Pathol 2007;137 Suppl 1:S10-15.
Grellet A, Feugier F, Chastant-Maillard S, et al. Validation of a fecal scoring scale in puppies during the weaning period. Prev Vet Med 2012;106(3-4):315-323.
Fleming, JM, Creevy KE, Promislow DE. Mortality in North American dogs from 1984 to 2004: an investigation into age-, size-, and breed-related causes of death. J Vet Intern Med 2011;25(2):187-198.
Inpankaew T, Traub R, Thompson RCA, et al. Canine parasitic zoonoses in Bangkok temples. Southeast Asian J Trop Med Public Health 2007;38(2):247-255.
Schulz BS, Strauch C, Mueller RS, et al. Comparison of the prevalence of enteric viruses in healthy dogs and those with acute haemorrhagic diarrhoea by electron microscopy. J Small Anim Pract 2008;49(2):84-88.
Hackett T, Lappin MR. Prevalence of enteric pathogens in dogs of North-central Colorado. J Am Anim Hosp Assoc 2003;39(1):52-56.
Rice JB, Winters KA, Krakowka S, et al. Comparison of systemic and local immunity in dogs with canine parvovirus gastroenteritis. Infect Immun 1982;38(3):1003-1039.
Decaro N, Campolo M, Lorusso A, et al. Experimental infection of dogs with a novel strain of canine coronavirus causing systemic disease and lymphopenia. Vet Microbiol 2008;128(3-4):253-260.
Lindsay DS, Dubey JP, Blagburn BL. Biology of Isospora spp. from humans, non-human primates, and domestic animals. Clin Microbiol Rev 1997;10(1):19-34.
Appel MJG. Does canine coronavirus augment the effects of subsequent parvovirus infection? Vet Med 1988;360-366.
Grellet A, De Battisti C, Feugier A, et al. Prevalence and risk factors of astrovirus infection in puppies from French breeding kennels. Vet Microbiol 2012;157(1-2):214-219.
Ntafis V, Xylouri E, Radogna A, et al. Outbreak of canine norovirus infection in young dogs. J Clin Microbiol 2010;48(7):2605-2608.
Grellet A, Polack B, Feugier A, et al. Prevalence, risk factors of infection and molecular characterization of trichomonads in puppies from French breeding kennels. Vet Parasitol 2013;197(3-4):418-426.
Gookin JL, Birkenheuer, AJ, St John V, et al. Molecular characterization of trichomonads from feces of dogs with diarrhea. J Parasitol 2005;91(4):939-943.
Caddy S, Goodfellow I. Complete genome sequence of canine astrovirus with molecular and epidemiological characterisation of UK strains. Vet Micro 2015;177:206-213.
Stehr-Green JK, Murray G, Schantz P, et al. Intestinal parasites in pet store puppies in Atlanta. Am J Pub Health 1987;77:345-346.
Barutzki D, Schaper R. Results of parasitological examinations of faecal samples from cats and dogs in Germany between 2003 and 2010. Parasitol Res 2011;109 Suppl 1:S45-60.
Morley PS, Strohmeyer RA, Tankson JD, et al. Evaluation of the association between feeding raw meat and Salmonella enterica infections at a Greyhound breeding facility. J Am Vet Med Assoc 2006;228(10):1524- 1532.
Markovich JE, Stucker KM, Carr AH, et al. Effects of canine parvovirus strain variations on diagnostic test results and clinical management of enteritis in dogs. J Am Vet Med Assoc 2012;241(1):66-72.
Desario C, Decaro N, Campolo M, et al. Canine parvovirus infection: which diagnostic test for virus? J Virol Methods 2005;126(1-2):179-185.
Schmitz S, Coenen C, Matthias K, et al. Comparison of three rapid commercial canine parvovirus antigen detection tests with electron microscopy and polymerase chain reaction. J Vet Diagn Invest 2009;21(3):344-345.
Mohr AJ, Leisewitz AL, Jacobson LS, et al. Effect of early enteral nutrition on intestinal permeability, intestinal protein loss, and outcome in dogs with severe parvoviral enteritis. J Vet Intern Med 2003;17(6):791-798.
Brown AJ, Otto CM. Fluid therapy in vomiting and diarrhea. Vet Clin North Am Small Anim Pract 2008;38(3):653-675,xiii.
De Cramer KG, Stylianides E, van Vuuren M. Efficacy of vaccination at 4 and 6 weeks in the control of canine parvovirus. Vet Microbiol 2011;149(1-2):126-132.
Guard BC, Barr JW, Reddivari L, et al. Characterization of microbial dysbiosis and metabolomic changes in dogs with acute diarrhea. PLoS One 2015;10(5);e0127259.
Šlapeta J, Dowd SE, Alanazi AD, et al. Differences in the faecal microbiome of non-diarrhoeic clinically healthy dogs and cats associated with Giardia duodenalis infection: impact of hookworms and coccidia. Int J Parasit 2015;45(9-10):585-594.